Si m-am indragostit numai de el.

De Trascau, adica.

Stau si ii zambesc soarelui cu dinti, cu o ceasca mare si aburinda in  brate si retraiesc amintiri. A cam trecut anul de cand l-am intalnit intaia oara si acea prima senzatie mi-a fost cam neclara.

Cunoscusem abisul Craiului, agitatul Bucegi, blandul Ciucas. Insa cand m-am trezit in noaptea aia inghetata la poalele Trascaului m-a cuprins putin panica.

Minunile Trascaului - mic ghid pe 4 zile

Desi Trascaul este un loc de poveste, sa ajungi tocmai in judetul Alba pentru a te bucura de minunile zonei, poate fi, mai ales pentru bucuresteni, o adevarata provocare. Iar daca nu esti nici posesor de masina, s-ar putea sa-ti vina sa renunti.

Si totusi, cu putina organizare si nervi tari (care sa te ajute sa rezisti in tren), un mini-concediu in Trascau are toate sansele sa va devina una dintre cele mai dragi amintiri.

Ca sa va fie mai usor, am pus negru pe alb planul urmat de noi in octombrie 2015, cand ne-am (re)indragostit de Trascau.

Pagina de amintiri scrisa in trei: Castelul Bran

Cu 118 ani in urma, un irlandez dadea nastere unui personaj nemuritor: Contele Dracula, un vampir prea putin credibil, daca e sa ma intrebati pe mine (eu fiind fan declarat al romanelor lui Anne Rice), care isi facea veacurile in castelul Bran, nu foarte departe de Brasov. 

Insusindu-si chipul lui Vlad Tepes (domnitor al Tarii Romanesti cu apetenta pentru sangele semenilor mai mult sau mai putin dusmani), Dracula a devenit o legenda mondiala iar Branul un punct de referinta pentru turisti straini.

Noi doi si-un Moldovean de 2544m

Nu imi plac sarbatoririle traditionale. Nu ca nu mi-ar placea tortul sau berea cu prietenii dar, prefer, pe cat posibil, alternative. Asa ca anul asta am decis sa imi fac un cadou mai special si sa implinesc 31 de ani pe Varful Moldoveanu. 

Sa ajungi pe Moldoveanu, daca nu ai masina, nu e chiar floare la ureche drept urmare a trebuit sa alegem varianta lunga si ocolita. Povestea incepe cu o imbarcare banala in trenul ce pornea din

Daca tot ploua, hai sa visam la mare!

Dintotdeauna am asociat marea cu micile statiuni litorale mai mult sau mai putin populate, in care tot ce poti face este sa te balacesti zi-lumina sau sa te plictisesti tolanit pe prosop. Nu va imaginati ca eram chiar praf la geografie: stiam ca exista si orase in zona cu pricina, dar nu le asociam sub nicio forma cu ideea de concediu.

Asta pana acum cateva saptamani cand o idee mareata s-a facut auzita: hai la mare! Mare sa fie ca nici nu mai sunt sigura ca imi amintesc ce culoare au valurile, de cand nu le-am mai vazut!

"God damn you, Bubico!" (sau Amintiri din Piatra Mare)

Tare am fost ocupata in ultima perioada cu stransul de povesti, dar a venit timpul sa le astern si negru pe alb caci remarc deja cum memoria incepe sa imi joace feste si, curand, ispravile vor incepe sa se intrepatrunda.

O sa incep cu cea mai recenta: plimbarea la Piatra Mare si intalnirea cu Bubico,  oitele latratoare si magarusii pofticiosi.

Intr-un picior prin Cheile Nerei

Murphy ne spunea ca, daca ceva poate sa mearga prost, va merge prost. Pe mine, in general, m-a cam ocolit ghinionul, dar, la un moment dat, trebuia sa-mi vina randul. 

Dupa aproape doua luni de pregatiri, organizari, repartizari a venit si ajunul plecarii spre Cheile Nerei. Entuziasmul atingea cote alarmante chiar si pentru mine, agitatia mi se vedea si de pe luna, emotiile imi urcasera in gat. Eram 49 de oameni ce urma sa petrecem 1 Mai in Muntii Aninei. Ma mancau talpile bocancilor, ce sa mai.

Mantia alba a Cindrelului

Nici nu coborasem bine din Hasmas si deja ne chinuia intrebarea " si unde o noua tura?". Iar eu, am prins momentul si am aruncat ideea care imi incoltise in minte cu mai mult de un an inainte: " hai in Cindrel!". Si, spre marea mea surpriza, plimbarea in Cindrel avea sa se materializeze cateva saptamani mai tarziu, mai exact pe 7 martie, ca doar de, nu vedeam metoda mai buna de a sarbatori inceputul de primavara, decat in zapada.

Indragostiti de munte (sau Ziua Indragostitilor la Piatra Singuratica)

De teama isteriei romantice ieftine ce insoteste de ceva ani mijlocul lui februarie, am decis ca anul asta sa fug in munti. Si tura propusa s-a nimerit perfect - Piatra Singuratica. Ce putea fi mai potrivit pentru a-l sarbatori pe Valentin in stil propriu? 

Pe 14 februarie, cand inca nici cocosii nu se trezisera (adica pe la 5.30) porneam deja la drum, iar la ora 10 si putin (cocosii se trezisera intre timp) ajungeam in Balan. Punctul de intalnire pentru intreg grupul: vizavi de biserica din Balan. Asa s-a nimerit - acolo era parcarea si de acolo porneste si traseul benzii albastre.. Dupa asa drum lung, ne-am dezmortit nitel oasele la o sueta in parcare, am testat incalzitoarele, sa ne asiguram ca sunt toate de calitate, si ne-am echipat pentru traseu.

Poveste alba in Muntii Iezer-Papusa

Si-am plecat cu mic, cu mare pe la Iezer, la plimbare, intr-o promitatoare zi de vineri, 30 ianuarie. Suiti in masina, in Bucuresti, pe la 14:30, am ajuns la cabana Voina, punctul final pentru plimbarea motorizata pe la 18:00 si de aici am pornit la pas pe drumul forestier catre cabana Cuca, cuibusorul nostru de povesti nebune din muntii Iezer-Papusa.

Drumul pana la Cuca este foarte usor si ne-a permis sa incarcam fiecare rucsac peste masura. Am tras din greu de ei cu gandul la bunatatile indesate (atat de-ale gurii cat si licori de descretit fruntile ca doar na, mai pui si spinarea la treaba daca-i vorba sa intretii voia buna). La cabana Cuca nu au mancare ori bautura insa au o bucatarie complet utilata asa ca poti pune fara grija de-o gateala.

Zapada de Bucegi (sau cum am dat o tura pe la Diham, in ianuarie)

Umbla o vorba-n targ cum ca, daca vrei sa-ti limpezesti mintea, nu-i solutie mai buna decat o tura pe munte. Si cum, ca la fiecare inceput de an, mi se incurcau monstruleti printre neuroni si ma prindea gheara plictiselii, am decis ca e cazul sa dau o raita pe la aer curat.

Dupa multe suceli si invarteli, marti treispele saptamanii trecute mi-a decis destinatia de weekend. Ca de obicei am avut noroc de oameni cu suflet incapator care mi-au scuzat nehotararea initiala si nu m-au lasat singura acasa, sa-mi rod sireturile de la bocanci de ciuda.