Pagina de amintiri scrisa in trei: Castelul Bran

Cu 118 ani in urma, un irlandez dadea nastere unui personaj nemuritor: Contele Dracula, un vampir prea putin credibil, daca e sa ma intrebati pe mine (eu fiind fan declarat al romanelor lui Anne Rice), care isi facea veacurile in castelul Bran, nu foarte departe de Brasov. 

Insusindu-si chipul lui Vlad Tepes (domnitor al Tarii Romanesti cu apetenta pentru sangele semenilor mai mult sau mai putin dusmani), Dracula a devenit o legenda mondiala iar Branul un punct de referinta pentru turisti straini.

Prea putini sunt cei care stiu ca acest castel are o poveste mult mai interesanta pe care o ascunde intre zidurile sale. Constructia, inaltata inca din secolul XIII, a schimbat multi proprietari de-a lungul timpului, a fost distrusa de trecerea anilor, restaurata, modificata si, intr-un final, oferita cadou Casei Regale a Romaniei (mai exact Reginei Maria) pentru a fi transformata in resedinta regala de vara.

Acum muzeu, Branul ne-a depanat si noua bucati de istorie si legenda zilele astea, cand i-am urcat scarile pentru prima oara.

Cum nu suntem amatori de cluburi bucurestene, multe muzee sunt inchise lunea si ploaia parea hotarata sa nu ne dea ragaz de plimbare, am decis ca cea mai buna idee este sa iesim din capitala. Aveam oaspete drag si voiam tare sa ii oferim o experienta romaneasca pe cat de placuta cu putinta.

Si, alegand Branul, am devenit noi insine turisti. Trei rataciti prin ploaie alergand dupa trenul de 8.20 care sa ne duca la Brasov. 

Calatoria nu a durat mult si, odata ajunsi la Brasov, am avut marele noroc sa gasim o masina care sa ne transporte pana la Bran, sa ne astepte si sa ne aduca inapoi in Brasov. Alternativa era sa schimbam doua autobuze pana la castel si sa pierdem cel putin doua ore din pretiosul (si putinul) timp avut la dispozitie.

Si iata-ne ajunsi la poarta. Programul incepe la orele 12 si, cum mai aveam cateva minute de asteptat, ne-am alintat papilele gustative cu un kurtos kalacs caci tot isi dorea prietena noastra sa incerce mancarea stradala (si nu avusesem curajul sa o lasam sa guste micii de la Obor).

Odata intrati pe poarta, am cotit la dreapta, am inconjurat lacul si am ajuns in singurul loc de unde poti face poze intregului castel. Ori nu stie multa lume secretul asta, ori se fereau de ploaia mocaneasca, cert este ca am fost singuri si ne-am putut manifesta in voie talentul fotografic (sau, in cazul meu, lipsa lui).

Apoi am intrat in castel si parca am pasit intr-o alta lume. O lume tot plina de turisti zgomotosi, e drept, dar foarte diferita de ce mai vazusem inainte. Castelul este foarte simplu, recent renovat, cu multe sali micute, scari intortocheate si tocuri de usi joase care au facut, cu siguranta, cunostinta cu multe frunti neatente de-a lungul timpul (si si-au adaugat-o si pe a mea pe lista victimelor).

Multe camere sunt decorate cu mobile de odinioara, gasim tavane pictate manual si multe geamuri mici care ofera privirii imagini pitoresti ale statiunii de la poalele castelului. 

Pasii ne poarta spre terasele interioare de unde putem admira gradinita pietruita si turnurile ce o imprejmuiesc.

Totusi, atmosfera imi pare rustica si sobra si imi vine greu sa imi imaginez o figura regala intre aceste ziduri. Nu e intru nimic asemanator Palatului Peles care te copleseste prin opulenta decoratiunilor sale. Dar e mult mai frumos decat ma asteptam. 

Ca sa ne incheiem periplul brasovean cum trebuie, am mai facut cativa pasi prin orasul vechi, am aruncat o privire Pietei Mari si Bisericii Negre (inchisa lunea) si ne-am umflat burtile la Roata Norocului, un restaurant cu mancare gustoasa si chelneri amabili pe care il voi recomanda oricand cu placere. Si ciorba de burta e geniala aici!

Si, ca intotdeauna, locurile sunt mai frumoase cand le vezi alaturi de oameni frumosi. Si, din nou, am avut parte de amandoua. Trei rataciti prin ploaie, turisti, toti trei, pentru o zi.