Montaniarzi de 1 Decembrie

A fost odata (cum nu-mi mai amintesc o alta data) o excursie la Negoiu. 36 de oameni, 3 zile, munte, zapada, cantece de chitara si voie buna cat cuprinde. 

Cum era mare pacat sa ratam o iesire in weekend-ul prelungit de 1 Decembrie, a picat la fix ideea inspirata de a ne pune rucsacul in spate si a face o plimbare pana la Cabana Negoiu. Iar de acolo, posibilitatile zonei erau nenumarate: traseu spre Varful Negoiu, traseu spre Varful Scara, Cascada Serbota, Custura Saratii si cate si mai cate.. Pacat ca posibilitatile noastre nu s-au potrivit perfect cu oferta atat de variata a Fagarasului si a trebuit sa ne limitam la cat ne tineau pe noi puterile. Dar chiar si asa a fost o iesire pe cinste.

Vis de toamna in Trascau

Si a fost si Trascaul. 

Cand m-am decis sa pornesc in tura nu aveam habar la ce sa ma astept. Oare cum se vor dovedi a fi colegii  (ca antisociala paranoica ce sunt, asta a fost prima intrebare incoltita)? O sa reusesc sa trec de Brana Caprelor? O sa ma mai tina picioarele sa cutreier muntii doua zile? O sa ma impresioneze zona asta a tarii sau voi ramane la dictonul "da dom'le, frumos, da' tot nu-i ca la Malaiesti"?

Si s-a dovedit a fi... nesperat de frumos. Dar sa o luam cu povestea de la inceput.

Toamna pe Valea lui Stan

Du-ma pe Transalpina, du-ma pe Transfagarasan, du-ma pe Valea lui Stan! 

Asta a fost laitmotivul anului si, dupa ce am batut la usi in stanga si in dreapta si m-am smiorcait ca asa tare as vrea si eu, am reusit weekendul trecut sa bifez Valea lui Stan.

Am plecat din Bucuresti pe la ora 8 (cu deja traditionala intarziere de o ora) si, dupa o plimbare cu popasuri ba la benzinarie ca ne prinde bine o cafea, ba la magazin ca am uitat sa ne luam ciocolati, am ajuns pe la 11.30 la barajul Vidraru.

Si Dumnezeu a spus "sa fie pisici!". Si au fost.

Pentru ca Adam se plictisea rau de tot, Dumnezeu i-a facut-o pe Eva. Dar cum Adam, barbat fiind (fie el si prototip), o mai dadea cu bata-n balta si o lasa pe saraca Eva cu ochii in frumosul soare al Raiului cand ii era fetei lumea mai draga (si cum pe acea vreme nu se inventase inca inghetata cea alinatoare de necazuri) Dumnezeu a decis sa ii aduca si ei o consolare. Si asa a hotarat sa creeze pisica. 

Poate ca unii vor comenta veridicitatea acestor afirmatii, dar acum sincer, e o poveste la fel de buna ca oricare alta asa ca nu voi renunta la ea.

Pe la Lanturi, la plimbare (in Piatra Craiului)

Ador muntele. Ador sa umblu ore in sir prin paduri, sa ma cocot pe stanci, sa ascult vantul ce se strecoara printre ramurile brazilor si sa ma pierd in nemarginirea peisajelor de vis ce ti se infatiseaza odata ajuns pe creasta.

Dar a fost un munte de care mi-a fost mereu teama. Piatra Craiului. Multe povesti am auzit si despre farmecul lui unic dar si despre cat de dificile sunt traseele care il strabat. Ba chiar periculoase de-a dreptul. Insa, in inconstienta mea visatoare, mi-am spus ca daca Jepii Mici sunt considerati a fi un traseu dificil atunci Lanturile lui Deubel nu pot fi cu mult mai grele. Corect? Gresit!

Am luat acasa un porumbel. Pe Gigel.

Am luat acasa un porumbel. Pe Gigel.

Cum iei acasa un porumbel? Simplu. Pleci spre piata, o tai prin parc (numai putin, cat sa te bucuri si tu de un strop de verde intr-un Bucuresti altfel prea gri) si, preferabil, te uiti pe unde calci. Asta nu doar ca sa nu strivesti melcii iesiti acum 3 zile la traversarea aleii ci si ca sa depistezi eventualele zburatoare (inca nezburatoare) care s-au aventurat afara din cuib mult prea devreme pentru ce le-ar permite lor aripile.