Noi doi si-un Moldovean de 2544m


Nu imi plac sarbatoririle traditionale. Nu ca nu mi-ar placea tortul sau berea cu prietenii dar, prefer, pe cat posibil, alternative. Asa ca anul asta am decis sa imi fac un cadou mai special si sa implinesc 31 de ani pe Varful Moldoveanu. 

Sa ajungi pe Moldoveanu, daca nu ai masina, nu e chiar floare la ureche drept urmare a trebuit sa alegem varianta lunga si ocolita. Povestea incepe cu o imbarcare banala in trenul ce pornea din
Bucuresti cu destinatia Ucea, de unde, potrivit informatiilor gasite pe net, urma sa luam un microbuz spre Orasul Victoria. Ca orice expeditie care se respecta, a inceput cu peripetii: trenul a avut (bineinteles) intarziere iar microbuzul era cat se poate de himeric. Mare noroc mare, crasma din Ucea era deschisa si oameni saritori si dornici de a face cateva parale ne-au gasit repejor o masina care sa ne transporte pana la Victoria, comuna cu ambitii de oras, si de unde porneste un drum lung, prafuit si prost spre catunul Sumerna - punctul de plecare al traseului ce duce la Cabana Turnuri.

Noi am luat-o pe jos din Victoria, am admirat "culturile" de panouri solare si ne-am tinut respiratia trecand prin norii de praf ridicati de soferi prea putin empatici, pana cand am intrat, intr-un tarziu, in padurice. Am continuat pe drumul forestier inca o bucata buna, am plans de mila copacilor care si-a gasit sfarsitul sub lama odiosului fierastrau si, intr-un final, am ajuns la bariera. De aici, incepe o alta lume. 

Am facut un dus intr-una dintre micile cascade de am dat jos multele straturi de praf asternute pe noi si ne-am continuat drumul convinsi ca ce era mai greu a trecut. Susurul apei ne insotea si noi mergeam veseli tot inainte caci harta (pe care, evident, am citit-o de-a-ndoaselea) ne spusese ca nu avem cale prea lunga. Dar am invatat curand cum e cu traseele in Fagaras care nu stiu sa te duca de-a dreptul la destinatie ci te plimba pana obosesti de atata magie a muntelui. Macar triunghiul rosu este mereu vizibil si trebuie sa te straduiesti multicel ca sa poti sa pierzi poteca. 


Si uite asa orele au trecut si iar ne-a prins noaptea pe drum. Dar intunericul nu ne-a fost tovaras mai mult de vreo jumatate de ora caci am reusit sa ajungem la cabana unde mancarea calda ne-a mers la suflet iar plumbul din picioare ne-a tras repede la somn in ciuda ploii de stele care s-ar fi cerut admirata. Poate data viitoare.

Dupa un somn atat de odihnitor cum nu mai avusesem de saptamani ne-am trezit gata sa cucerim inaltimile. Si am pornit usurel catre Cabana Podragu (aflata la cam doua ore distanta) unde urma sa luam micul dejun. Peisajul este de vis caci valea Podragului te insoteste o buna bucata, padurile raman in urma si creste ascutite incep sa te inconjoare. Oitele isi vad linistite de pascut, aerul curat iti umple plamanii si Cabana Turnuri te priveste visatoare din vale.



Ajunsi la Cabana Podragu am comandat micul dejun si am regretat curand ca n-am ales sa mancam tot la Turnuri unde bucatele au gust. Am inghitit repede si ne-am dus sa admiram lacul incercand din rasputeri sa ignoram mormanul de gunoaie aflat la nici doi pasi de cabana. Pacat.

Macar Lacul Podragu este superb si iti farmeca sufletul. Cu greu m-am lasat luata din loc. Insa aveam planuri mari pentru ziua cu pricina deci am pornit la drum spre Saua Podragu, un urcus usor insotit de un peisaj minunat. Ma tot intrebam, daca este atat de frumos aici, ce-ar putea mai mult sa ne rezerve Moldoveanu?



Am sa strecor aici o poveste haioasa despre un varf pe care l-am detectat noi ca fiind cel mai inalt din jur si ne-am lasat convinsi ca ala trebuie sa fie Moldoveanu nostru. Am chicotit la gandul ca in nici o ora o sa fim deja acolo si am pornit la o plimbare agale, facand poza dupa poza. 



Surpriza a venit insa cand banda rosie, ghidul nostru, ne-a tras de maneca si ne-a cerut sa urmam poteca ce insotea crestele Fagarasului. 

Dupa inca o bucata buna de drum, la orizont ni s-a infatisat in toata splendoarea trapezul Vistea-Moldoveanu. N-ai cum sa nu-l recunosti. Este cu adevarat impunator. Mie insa mi-a stat nitel inima vazand ca e la vreo doua siruri de munti departare. Si cum pierdusem timp gramada admirand pietricele, am prins viteza si am lasat pozatul pentru pauzele de rasuflat.


Curand am ajuns in Saua Orzanelei unde am simtit brusc nevoia sa iau loc pe prima piatra. Teama mea de inaltimi m-a cuprins brusc, de cum am zarit haul Hartopului Ursilor. Ca sa imi recapat curajul, am luat aici pauza de masa si am inghitit un sandvis printre priviri furise aruncate stancilor verticale. Ma fascina imaginea aia de-mi tremurau picioarele. Si nu, n-am avut curaj sa fac poze de pe margine.



Cu burtile pline si cu laitmotivul "nu te uita in stanga, nu te uita in stanga" pe buze ne-am continuat drumul. Vistea Mare era la doi pasi, insa erau doi pasi "foarte" pe verticala. Am urcat opintit cam jumatate de ora si iata-ne ajunsi pe cel de-al treilea varf ca inaltime al Romaniei (2527m). 

Daca va asteptati sa ma fi apucat topaitul, va inselati. M-am dus glont la stalpul indicator si l-am imbratisat cu atata determinare c-ai fi spus ca sunt gata sa "take it home, love it, pet it and call it George". Adevarul este ca senzatia traita pe Vistea Mare a fost coplesitoare. Cand am ajuns sus si am putut sa vad cele 360 de grade da vai adanci, genunchii au inceput sa imi tremure brusc si instinctul de supravietuire (evident adormit pana in acel moment, de vreme ce m-a lasat sa ajung asa departe) a inceput sa imi urle in urechi "stalpul! stalpul!" Cu greu am fost convinsa sa ii dau drumul si sa merg mai departe. 

Dupa ce m-am dezlipit de prietenul meu metalic, n-a mai fost mult pana pe Moldoveanu. Pana si Spintecatura Moldoveanu s-a dovedit a fi mai usoara decat ma asteptam (poate si unde imi consumasem rezervele de panica pe Vistea) si apoi, inca putini pasi si am ajuns! Si, cum Moldoveanu se dovedeste a fi un adevarat platou in comparatie cu varful anterior, aici frica de inaltimi m-a lasat in pace si am ramas vrajita de frumusetea Fagarasului.





Iar ca povestea sa fie perfecta, din spatele meu a inceput sa se auda un cantec de la multi ani. A fost o surpriza minunata: am suflat in lumanari la 2544 de metri! Best birthday ever! :-D



Am rontait prajiturica si am luat-o repede inapoi, caci norii incepeau sa se adune amenintator. Nici nu am apucat bine sa trecem de Saua Orzanelei ca a si inceput sa toarne cu galeata. Cum nu prea aveam unde ne adaposti, am luat-o in pas sprinten spre Podragu, cu o urma de doamne-ajuta sa nu ne loveasca traznetul pe buze. 

Prima bucata a fost mai dificila dar, de indata ce ne-a patruns apa pana la ... (ma scuzati), parca nimic nu ne mai statea in cale. Ba chiar am adunat de pe drum si doi polonezi simpatici dar murati bine si daramati de rucsacurile enorme. I-am ajutat pe cat posibil (eu mai mult cu vorbe, "altii" mai mult cu fapte) sa ajunga la Podragu si ne-am grabit sa ajungem la Turnuri pe lumina. 

La cuib am ajuns inghetati bine si uzi pana la piele dar, chiar si asa, ziua mi-a fost perfecta. Si nici nu m-a trasnit. Fulgerul.

A treia zi era cea a intoarcerii acasa. Dar coborarea spre civilizatie a fost tot fila de poveste: ne-am balacit in apele inghetate ale Podragului si am servit unul dintre cele mai placute pranzuri - un picnic pe buturuga, asezonat cu sampanie si voie buna.



Ajunsi in catunul Sumerna ne-am chemat un "taxi" (numarul apare pe o placuta in padure, chiar la iesirea de pe traseu) si am ajuns la gara in Ucea chiar la timp pentru a astepta o ora trenul intarziat ce urma sa ne transporte in Bucuresti.

A fost o excursie perfecta. Si, oricat ar suna a cliseu, viata a batut filmul. Cel putin pe cel din capul meu. Si-ti multumesc :) .



Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu