Mantia alba a Cindrelului

Nici nu coborasem bine din Hasmas si deja ne chinuia intrebarea " si unde o noua tura?". Iar eu, am prins momentul si am aruncat ideea care imi incoltise in minte cu mai mult de un an inainte: " hai in Cindrel!". Si, spre marea mea surpriza, plimbarea in Cindrel avea sa se materializeze cateva saptamani mai tarziu, mai exact pe 7 martie, ca doar de, nu vedeam metoda mai buna de a sarbatori inceputul de primavara, decat in zapada.

Am fost imputernicita sa organizez tura. Nu o sa povestesc de emotii, de teama ca se razgandeste lumea si ajung sa urc singura, de ochii inrositi de la atata studiu al prognozei meteo, de urechile care ajunsesera sa tiuie cand eu, cu matematica mea precara, tot incercam sa impart o masina la 7 oameni (unul in porbagaj, unul pe luneta - nu merge ca-i frig si-l zboara vantul; nici doi pe locul din dreapta nu-ncapem...). 

Dar am zis ca nu insir toate astea. Mai bine sa povestesc cum m-am mai linistit. cand am gasit cazare. Tot navigand pe net (cu toate panzele sus) am dat peste o informatie despre Refugiul Canaia. Cica era gata de primit oaspeti. Am luat legatura cu Doru, cabanierul ("un om de nota 20", cum ni l-a descris o doamna intalnita pe traseu si cum, de altfel, avea sa se si dovedeasca a fi), am rezervat o camera cu patru paturi si ne-am bucurat cand am aflat  ca vom fi asteptati nu doar cu foc in soba ci si cu o mancare de sa te lingi pe degete (si nu a fost reclama gratuita). Mai mult, protector din fire, Doru ne-a dat o caruta de informatii despre traseu si, in plus, si un track de GPS si harta.

Si a venit si ziua mult asteptata. Dupa o modificare de ultima ora (care a demonstrat ca toate calculele matematice anterioare si chinuitoare fusesera, asa cum am sustinut mereu, prea putin - spre deloc - necesare) , am sfarsit prin a fi 6 oameni si doua masini. Ne-am imbarcat sambata la ora 6 si am pornit la drum. Prima oprire a fost, bineinteles, pe Dealul Negru, pentru ca ce-i mai sanatos la mic-dejunul campionilor decat doi mici gustosi?

Nu am intarziat mult si am intregit grupul in fata a ceea ce GPSul ne indicase drept Partia de ski din Paltinis. Nu prea semana cu ceea ce vazusem in poze si puiul de partie in fata careia parcasem nu parea a fi punct de start pentru vreun traseu, dar, constiinciosi fiind, ne-am echipat si am pornit hotarati spre punctul salvamont pentru a cere indicatii. Dupa ce ne-am distrat copios auzind ca Paltinisul e, de fapt, la cativa kilometri departare, ne-am suit inapoi in masini si am mai invartit rotile o bucata bunicica de drum.

Ajunsi, in fine, la locul cu pricina si entuziasmati de vremea minunata, am pornit voiosi pe traseu, putin dupa orele 12.00. Alesesem traseul prin Muncel (mai bine marcat si mai usor iarna). Traseul porneste cu un urcus scurt chiar pe sub telescaun si se intalneste curand cu drumul forestier care duce la Muncel.

Dupa vreo 40 de minute, triunghiul rosu ne-a facut semn de pe-un copac si urmele ne-au indicat clar ca e timpul sa intram in padure. Si am pornit felicitandu-ne ca nu trebuie sa deschidem noi drumul. 

Dupa alte 20 de minute, triunghiul rosu a inceput sa ne faca semne sa il urmam, dar noi, consultand GPSul, am decis cu seninatate sa continuam traseul pe urme, ca doar trebuia sa duca undeva.

Tare frumos si lejer a fost prin padure. GPSul ne tot spunea ca am fi cam departe de traseul stabilit, dar noi, cu convingerea unor descoperitori de americi, am tot dat inainte pe drumul nou ales. Pana cand am ajuns la o partie. Si ne-am dat seama ca urmele erau facute de schiorii veniti aici si nicidecum de plimbareti in cautare de refugiu la Canaia. 

Si mai apoi am ajuns la stana de sub Gaujoara. Am consultat repede harta si am realizat ca aici ajunge cel de-al doilea traseu din Paltinis spre Canaia, pe cruce rosie. Dar... ia crucea rosie de unde nu-i! Urme mai departe ioc, si uite asa am decis ca solutia este sa o luam inot prin zapada, peste cele cateva culmi care se ridicau la orizont, in cautarea ratacitului nostru traseu GPS. 

Si da-i si lupta cu zapada, uneori de-un metru, de cele mai multe ori inselatoare, dar cu siguranta sclipitoare. Stapana, la acea data, peste Muntii Cindrelului. 

Tare am mai chicotit in primele ore, cat inca oboseala nu se prezentase la raport si frigul inca nu intrase in scena. Probabil ca asta s-a datorat si faptului ca baietii m-au scutit de deschis drumul (avantajul de a fi lipsit de experienta, oare?). Cert este ca eram toata un zambet cand am ajuns, pe lumina, in saua Batrana.

Ne luase vreo trei ore sa ne intoarcem pe traseul initial dar de acum inainte, nu trebuia sa mai intampinam probleme: vantul nu batea si cararea urma sa ne ghideze negresit spre destinatia finala a zilei. Nu de alta dar marcajul banda rosie pe care l-am regasit este mai mult pe pietre si iarna nu se prea arata plimbaretilor. 

Cert este ca ne-am pus pe facut poze, ne-am minunat de frumusetea Fagarasului aflat "la o aruncatura de bat" si am dat inainte. Treptat, gerul a inceput sa muste, intunericul ne-a acoperit si, fara peisajele alea de vis, si oboseala a inceput sa isi spuna cuvantul. Si ca sa fie tacamul complet, undeva prin Saua Serbanei, una dintre parazapezi a cedat stresului si a lasat o cantitate impresionanta de zapada sa isi gaseasca loc in bocancul meu drept.

Uite asa au inceput doua ore de smiorcaiala pe infundate. Era atat de frig incat nici nu iesea bine vreun cuvant de dulce pe gura ca si ingheta pe buff.

Cand am gasit in fine indicatorul din Saua Serbanei, care ne trimitea sa urmam punctul rosu spre Canaia, ma si visam ajunsa la cabana cu un ceai cald in brate. Dar acea ultima bucatica de drum parea nesfarsita. Nici magia cerului perfect senin nu reusea sa imi ia gandul de la cutitele inghetate care imi mangaiau talpa piciorului drept. Iar cand in fine am zarit o luminita in padure parea ca rade si fuge de noi. 

Dar am ajuns! Era aproape noua cand am intrat pe usa cabanei. Ne-am schimbat si hai la masa, ca o meritam! Dupa un traseu de peste 8 ore (care, in planul initial erau doar 5) abia asteptam ciorba aia calda. Vai si cat de buna a fost! N-am mai stat mult la povesti, ca ne astepta si ziua urmatoare un drum lung. Si ne-am retras in camera unde, pentru prima data dupa multa vreme, am fost rasfatata cu poveste inainte de culcare! 

A urmat un somn lung si odihnitor si ne-am trezit, a doua zi, in fata unui peisaj de vis. Un soare vesel scalda crestele Muntilor Lotrului, chiar in fata cabanei. 

Dupa ce am baut un cappuccino (si am invatat, cu ocazia asta ce este o spirtiera) am luat un mic dejus gustos - omleta si rosii (rosii - iarna, sus pe munte!) si am pornit la drum. Spatele nu isi aratase in niciun fel nemultumirea si totul parea sa se desfasoare sub semnul norocului.

Dar nu a fost chiar asa. Nu am facut prea multi pasi si vantul a inceput sa adie. Cand am ajuns in Saua Canaia, de unde urma sa continuam spre varful Cindrel, vantul capatase viu grai si recomanda (prea putin calduros) sa ne indreptam spre orice fel de adapost am fi putut gasi.

Si au inceput durerile. Nu, refuz sa cred ca varsta isi spune cuvantul! Voi presupune ca zapada din bocanc din ziua anterioara, combinata cu adierea de primavara care iti sfichiuia obrajii nu au fost o combinatie ideala. Am trecut de indicatoarele de la Iezerele Cindrelului si, curand dupa aceea, nu am mai putut urca. Mai erau un varf si putin pana pe Cindrel. Era acolo si il vedeam. dar nu mai puteam. Voiam doar sa ajung undeva la adapost de vantul ala care imi macina orice strop de energie ramas.

In spirit de solidaritate, toata trupa a facut cale intoarsa. Asta a fost marele meu regret. Mi-ar fi placut ca macar unii sa atinga varful, dar trebuie sa recunosc ca i-am apreciat inca si mai mult pentru grija aratata. Oameni frumosi... 

Si am pornit incet pe creasta, urmand banda rosie. Incet, pentru ca nu mai reuseam sa bag intr-o viteza superioara, oricat m-ar fi manat din spate vanticelul respectiv.

Ocazional, ne-am mai oprit si am mai admirat peisajul. Eram franta de oboseala si durere si totusi totul in jur era atat de frumos! 

Din Saua Batrana, am continuat tot pe banda rosie si, foarte curand, am ajuns pe un nesfarsit  drum forestier care cobora in Paltinis. Aceasta ultima bucata am mers-o ca teleghidati, unii cu gandul la ciorba promisa in Sibiu, altii cu gandul la un Pepsi care ne astepta pe post de premiu.

Si, dupa 9 ore de traseu,  am ajuns la masina. Si am adormit aproape instantaneu. M-am trezit abia in Sibiu unde ne-am oprit sa mancam ceea ce a fost, una dintre cele mai bune ciorbe de burta incercate vreodata. Nici n-am intrat bine la caldura ca mi-am si revenit. dar explozia de energie nu m-a tinut mult si am dormit apoi tot drumul spre Bucuresti. Ce avantaje ai cand nu esti sofer si mai ai si o bancheta intreaga la dispozitie!

Una peste alta, a fost o tura faina, cu de toate cu varf. Mai putin cu Varful Cindrel. Dar promit sa ma intorc, sa il ating si sa imi alin necazul ca nu i-am facut fata acum.