Tare am fost ocupata in ultima perioada cu stransul de povesti, dar a venit timpul sa le astern si negru pe alb caci remarc deja cum memoria incepe sa imi joace feste si, curand, ispravile vor incepe sa se intrepatrunda.
O sa incep cu cea mai recenta: plimbarea la Piatra Mare si intalnirea cu Bubico, oitele latratoare si magarusii pofticiosi.
Pusesem de vreo doi ani "gand de duca" Pietrei Mari, dar abia acum s-au aliniat meteorii de asa natura incat, negasind locuri libere la Malaiesti, ne-am orientat atentia catre Masivul Piatra Mare.
Si uite asa, intr-o frumoasa prima zi de vacanta si in lipsa de alte optiuni matinale, am pornit la drum cu CFR-ul. Din dorinta de a nu imbatrani in tren, am ales varianta IR cu destinatia Brasov si de acolo ne-am continuat drumul cu autobuzul catre Timisul de Jos.
Si iata-ne porniti pe traseu, undeva pe la orele 14. Cum facusem deja cu doar cateva saptamani in urma traseul spre 7 Scari, nu am mai pierdut vremea cu poze si, in mai putin de o ora, stateam deja la coada la bilete pentru a intra in canion. Cu bratarile cumparate si bine lipite, mai facem cativa pasi si avem parte de prima surpriza: sa tot fi fost peste 100 de oameni care isi asteptau cuminti randul de a se cocota pe scari. Cum rabdarea mea cam lasa de dorit si nu vedeam motiv pentru a pierde doua ore la coada, am decis sa ocolim canionul prin dreapta, pe marcajul punct rosu.
Dupa 1 km parcurs pe punct rosu, ne-am reintalnit cu banda galbena si am continuat urcusul printr-o padure de vis. Urmatoarele doua ore, pasii ne-au purtat printre floricele, paturi de muschi verde crud ce imbracau bolovanii iesiti in cale si copaci gatiti de bal. Rareori imi plac traseele prin paduri dar acesta chiar merita mentionat.
Si am ajuns si la cabana unde ne-am tolanit pe iarba, pregatindu-ne de un pranz asezonat cu imaginea pitoreasca a Brasovului pe fundal. Dar nu am apucat sa imbucam nici primul sandvis ca unul dintre cei patru magarusi s-a si autoinvitat la masa. Degeaba l-am luat noi cu "dragutule, stai putin ca te jughinim imediat" sau cu "'mai magarule, cartea nu-i de mancare" ca el tot cu botul in rucsacurile noastre era. Cand ne-am dumirit ca nu-i de gluma cu nesatulul care deja pusese botul pe punguta cu castraveti, ne-am refugiat in cabana ca sa apuce si stomacul nostru sa se simta satul.
Fasolea la conserva gatita de cabanier a fost chiar binevenita si, cu burtile satisfacute, ne-am pus in miscare spre Varful Piatra Mare, aflat la doar o aruncatura de bat (sau 50 de minute) distanta. Din padure se iese repejor si apoi traseul de creasta te lasa sa admiri imprejurimile in toata splendoarea lor.
Ajunsi pe varf, ne-am pus, bineinteles, pe facut poze (da, recunosc, e posibil sa fi insistat putin). Si, cum eram noi asa prinsi de momentul creativ, iata ca observam un punct maro tot miscand pe un varf la cam 1 km distanta. Ne-am contractat pupilele, ne-am incretit fruntea, dar singura concluzie la care am putut ajunge a fost ca punctul se misca neregulat si nicidecum vioi cum ar fi facut-o un caine-n parc. Calea de intoarcere ne-o cam bara caci pe acolo ar fi trebui sa ne poarte traseul inapoi spre cabana, alt drum din varf nu era marcat asa ca deja creierasul incepuse sa-mi functioneze in vartejuri cand minunea s-a produs si am auzit cuvintele magice "auzi, da' guguloaiele alea albe de-au aparut acolo nu sunt oi? God damn you, Bubico!"
Amuzati nevoie mare ne-am intors la cabana pentru o cina la apus, cu imaginea unui Brasov luminat feeric undeva, in departare. Vorba unui intelept in viata "nu ca nu mi-ar placea o masa buna la un restaurant decent, dar putine cine se pot compara cu sandvisurile de-o zi, savurate pe varf de munte, la amurg."
Cabanuta s-a prezentat ireprosabil: curata si primitoare si ne-a invitat la somn. Nu m-am odihnit eu prea mult in noaptea aia caci era cald nevoie mare, dar cei mai frigurosi din fire cu siguranta nu ar avea motive sa se planga.
Si s-a facut si 5 jumatate si am sarit ca popandaul sa prind rasaritul. Asta mod de a-ti incepe duminica! Ni s-au alaturat si patru catei, cei mai imbratisabili catei pe care i-am intalnit vreodata. Oitele ar fi fost geloase pe haina creata si perfect alba a cainilor de aici. Unde mai pui ca erau blanzi de nu iti venea sa te mai dezlipesti de ei.
Curand, cabana a inceput sa prinda viata si, dupa micul dejun, am luat-o la pas catre Predeal, sa ne bucuram ochii cu noi peisaje. Frumoase, tare frumoase imagini ne-au incantat si duminica privirile.
Din nefericire n-am avut habar ca in weekendul acela, fix pe traseul nostru, era si competitia Hard Endurocks asa ca, la putin timp dupa ce am inceput coborarea prin padure, am inceput si sa sarim in laturi de pe poteca ori de cate ori urechile ne anuntau ca se apropie motociclete. Slabiciunea mea pentru motoare fiind binecunoscuta, mi-am delectat initial privirea cu caii de metal, dar, dupa o bucata de vreme, topaiala asta cand de-o parte, cand de alta a cararii a devenit oarecum obositoare psihic. Tare ar fi fost bine daca organizatorii evenimentului ar fi lasat vorba la cabana ca sa stie drumetii sa evite traseul in ziua cu pricina.
Cert este ca ne-am continuat drumul si, in ciuda marcajului (despre care, ca sa fim ingaduitori, o sa spunem doar ca "lasa de dorit") am ajuns, dupa vreo 5 ore, in Predeal.
Si iata-ne urcati in tren, cu traista de amintiri in brate. Inca un obiectiv bifat. Multumesc meteori! :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu