De teama isteriei romantice ieftine ce insoteste de ceva ani mijlocul lui februarie, am decis ca anul asta sa fug in munti. Si tura propusa s-a nimerit perfect - Piatra Singuratica. Ce putea fi mai potrivit pentru a-l sarbatori pe Valentin in stil propriu?
Pe 14 februarie, cand inca nici cocosii nu se trezisera (adica pe la 5.30) porneam deja la drum, iar la ora 10 si putin (cocosii se trezisera intre timp) ajungeam in Balan. Punctul de intalnire pentru intreg grupul: vizavi de biserica din Balan. Asa s-a nimerit - acolo era parcarea si de acolo porneste si traseul benzii albastre.. Dupa asa drum lung, ne-am dezmortit nitel oasele la o sueta in parcare, am testat incalzitoarele, sa ne asiguram ca sunt toate de calitate, si ne-am echipat pentru traseu.
 |
made by Zoe
|
Soarele ne zambea, zapada stralucea, si deja puteam sa pun pariu ca si la Piatra Singuratica dragostea plutea in aer. Pe la 11 si jumatate ne-am pus in miscare urmand calea indicata de banda albastra. Inca un traseu usor unde numai rucsacurile prea incarcate pun probleme. Poteca urca lin si in cateva locuri ne duce pe la marginea padurii de unde privelistea e superba - pare a fi o avanpremiera a spectacolului ce ni se va prezenta odata ajunsi sus.
Trecem si de izvoare si ajungem la cabana Piatra Singuratica la putin dupa orele 14. Noi ne-am lungit la drum, am facut poze, multe pauze si am urat de bine pietrelor de moara puse in rucsacuri (cel putin eu). dar altfel traseul este de cam doua ore.
Stiut fiind ca dragostea trece [si] prin stomac, eram nerabdatoare sa vad cum ne va intampina cabanierul cu ciorba calda comandata dinainte. La cabana nu servesc mancare decat daca e prestabilit - cu numar de portii si fel de mancare (cel putin in cazul grupurilor mari, iar noi eram aproape 30). Dar spre surpriza noastra, desi totul era stabilit, avansul platit, ora estimata pentru popas, comunicata, mancarea nu era gata. Am rontait cate ceva de prin bagaje si vreo 20 dintre noi au decis sa pornesca spre varful Hasmasul Mare fara sa mai astepte pranzul. Eu am ramas pentru ca imi place un popas la o cabana unde stai si savurezi o mancare buna inainte de a o lua din loc. Nu vreau sa alerg. Vreau sa ma bucur de fiecare moment.
Dar ciorba, care s-a lasat asteptata inca mai bine de jumatate de ora, nu era tocmai mancarea buna sperata. Nu de alta, dar legumele erau abia decongelate, nicidecum fierte. Na ca am dat si o bila neagra. Am inghitit repejor si am pornit spre varful Hasmasul Mare la fix 15.30.
Daca voiam sa prindem apusul pe varf, aveam doar doua ore la dispozitie. Nu-i vorba, traseul e usor, dar peisajul iti taie respiratia si te tintuieste locului minute in sir. Nu te poti dezlipi, de parca n-ai mai fi vazut vreodata ceva mai frumos.
Am atins varful exact la apus si a fost de poveste. Valuri de culori calde imbracand muntii din jur, Ceahlaul aratandu-ni-se in departare, si noi - nestiind ce sa pozam mai intai. A fost de vis.
Si apoi, repede inapoi ca se lasa intunericul care ne-a si prins, bineinteles, pe traseu. M-am smiorcait dupa un baiet cu suflet nobil sa lase pasul mai moale cat sa ma tin si eu dupa el (ca deja ne sparsesem in grupuri razlete si na.. eu am o teama de vietuitoare necuvantatoare care zambesc de dupa copacii umbriti) si da-i si coboara. Am reusit sa nimeresc o pojghita de gheata de am facut cunostinta cu pamantul si am tras o spaima cand Toby (minunatul nostru insotitor patruped) mi-a iesit alergand inainte (sa vezi la lumina frontalei doi ochi rosii ce se apropie in viteza de tine e genul de moment in care inima sare o bataie) dar am ajuns intr-un final la izvorul de langa cabana.
"Langa" este cam... optimist spus. De fapt izvorul se gaseste la vreo 400m de cabana si nu sunt metri orasenesti. Asta e de fapt ocazia cu care mi-am amintit ca distantele se masoara altfel la munte. Aici m-am oprit si eu sa reumplu sticlele (pe timp de iarna nu este apa la cabana si aceasta este cea mai apropiata sursa de apa) si, cu durerea de cap care deja ma luase in stapanire si cu omoplatul inca intepenit dupa cazatura, m-am dezmeticit abia cand plecase toata lumea din jur. Eram aproape de cabana deci am strans din dinti si am luat-o din loc.
Acum, un moment de spovedanie: eu sunt uneori fricoasa ca un iepure (macar iepurii sunt draguti) si, cand coborasem in cursul zilei la izvor, am remarcat niste urme prin zapada. Logica imi spunea ca erau probabil urmele cainilor care se plimbasera pe acolo in momentele lor de libertate (cat am fost noi la cabana au fost tinuti in lant) dar cineva imi explicase, cu ceva timp in urma, ca labele alea apasate, putin alungite, cu ghiare vizibile sunt ale fratelui mai putin domestic al lui Patrocle. Si paranoia din mine a urcat pana la minunatul cer instelat. Asa infofolita, ma si vedeam scufita rosie in burta lupului.
Dar a trecut si, cand am ajuns la cabana, mi-am zis mandra ca mi-am mai infrant o frica. Pana data viitoare.
Ajunsa la cabana nemancata de lup dar cu o foame de lup, asteptam cu nerabdare tocanita promisa si care da, ati ghicit, nu era gata. Acum, eu nu sunt mofturoasa din fire si ma multumesc si cu o fasole din conserva daca altceva nu se gaseste, dar tocanita aia a fost.. sa ii spunem: memorabila. Va sfatuiesc ca, daca ajungeti la Cabana Piatra Singuratica, sa va aduceti mancare de acasa. Stiu ca pe munte e greu sa cari cine stie ce ingrediente dar papa ce ne-a fost servita semana tare de tot cu conservele pe care le mai dau eu motanilor (ce-i drept, atunci cand ii rasfat, ca in rest, saracii, au parte numai de boabe).
In rest, seara la cabana a fost, ca de obicei in turele montaniarzilor, doar ras si voie buna. Ne-am incalzit cu visinate, tuici, vinuri si alte bunatati lichide aduse in varf de munte cu pretul sudorii multor frunti luminate, am cantat mai mult sau mai putin afon si am mai bifat o seara de neuitat in calendarul lui 2015.
Treptat, ne-am retras cu totii in culcusuri. In afara de mancarea care a lasat de dorit, cabanei nu ii poti reprosa nimic. Are cel putin doua camere cu peste 10 locuri plus locuri in pod (camerele sunt incalzite, podul nu, iar fara sac de iarna nu prea poti dormi acolo).
Duminica pe la orele noua, dupa ce ne-am incheiat somnul de frumusete, am iesit din camere la un soare care ne imbia la inca o plimbare si asa am pornit spre Varful Ascutit (vechea denumire: Ecem). Traseul a fost exact o plimbare: dupa putin suis prin padure (foarte usor) a urmat un traseu de creasta cu peisaje mirifice ce se intindeau in jur.
Dupa doar vreo ora am atins varful si a inceput scalambaiala la poze; mai pe burta, mai cu burta la soare, mai ingramaditi, mai rasfirati, mai in spirala, cu muntele ala in spate, ba cu grohotisul alalalt. Nebunia noastra caracteristica. Cam jumatate de ora a durat agitatia si apoi am simtit cum frigul incepe sa ne mane incet la vale. Docili, ne-am indreptat spre cabana.
 |
| made by Ionut |
A urmat coborarea pana la masina si lungul drum spre Bucuresti. Si ca sa fie doar lung, nu si trist, am luat-o pe ocolite si am trecut pe la Lacul Rosu (care era alb - complet acoperit de zapada), prin Cheile Bicazului (unde era atat de frig incat am rezistat afara din masina aproximativ 2,7 minute) si ne-am oprit la Piatra Neamt unde am mancat o ciorba buna si doi mici binemeritati.
Luni dimineata la ora 1 intram in Bucuresti, carand dupa noi un somn cat toate zilele (ce atatea povesti pescaresti?) si un pui de raceala ascuns prin bagaje (de prezenta caruia aveam sa aflu cateva zile mai tarziu).
Dar a meritat. Hasmasul este un loc superb pe care il recomand din toata inima tuturor iubitorilor de munte. Eu una stiu sigur ca ma voi intoarce sa ii admir si fata varatica. Poate chiar la Piatra Singuratica daca m-or ierta dupa ce mi-or digera parerile culinare.
Intr-un final : "multumim Ionut!", fie spus, "pentru inca o tura de colectie!".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu