Montaniarzi de 1 Decembrie

A fost odata (cum nu-mi mai amintesc o alta data) o excursie la Negoiu. 36 de oameni, 3 zile, munte, zapada, cantece de chitara si voie buna cat cuprinde. 

Cum era mare pacat sa ratam o iesire in weekend-ul prelungit de 1 Decembrie, a picat la fix ideea inspirata de a ne pune rucsacul in spate si a face o plimbare pana la Cabana Negoiu. Iar de acolo, posibilitatile zonei erau nenumarate: traseu spre Varful Negoiu, traseu spre Varful Scara, Cascada Serbota, Custura Saratii si cate si mai cate.. Pacat ca posibilitatile noastre nu s-au potrivit perfect cu oferta atat de variata a Fagarasului si a trebuit sa ne limitam la cat ne tineau pe noi puterile. Dar chiar si asa a fost o iesire pe cinste.

Asadar, in ultima vineri a lui noiembrie am dormit ca popandaul de teama ca nu voi auzi alarmele si, pe la ora 4 si jumatate, am sarit din pat ca painea prajita din toaster. Cum imi ramasese in minte  amenintarea cu mancatul urechilor daca intarzii, in nici o ora aveam deja bocancii in picioare si eram gata de drum. Si uite cum, la 5 jumate ne-am pus in miscare spre Porumbacu. Locul de mare adunare mare: carciuma din Porumbacu de Jos de unde, in formula completa, am plecat spre Cariera unde am lasat masinile si de unde am luat-o la picior. Aceasta ultima bucatica de drum e practicabila si cu masinile asa ca ne-a scutit e vreo 14 kilometri de mers pe jos. 

Cand am debarcat, un soare frumos ne-a urat bun venit in Fagaras si noi am pornit veseli spre cabana. 

Pana la Cabana Negoiu, traseul dureaza vreo 3 ore si este usor: cere pauze mai dese doar daca ai adus intreaga bucatarie dupa tine, dar nu ridica niciun fel de dificultati tehnice.

Oricum, sa-ti cari merindele necesare imi pare acum, dupa experienta avuta, o idee stralucita pentru ca la cabana tot ce intra in categoria "de-ale gurii" este extrem de scump. Si este, cred, oarecum normal daca ne gandim ca ce pun ei pe masa ajunge in creierii muntilor pe spinarile magarusilor din dotare. Da, 6 magarusi au si absolut adorabili! Bineinteles ca nu puteam rata ocazia de a-i alinta nitel si, acum, de-a le face si reclama.

Revenind: am ajuns la cabana, ne-am impartit paturile si ne-am pus frumos la un pahar de vorba cum ne sade bine (ca suntem sfatosi din fire). Si a fost cantare la chitara si a fost vin tare bun si care, cel putin pe mine m-a luat de urechi (alea scapate nemancate de dimineata) si am ras si am dat din casa povesti despre pitici imaginari si pinguini ascunsi sub birouri (ca suntem corporatisti cu imaginatie) si acum, privind in urma, imi dau seama ca a fost o seara absolut memorabila. Cred cu tarie in afirmatia ca muntele isi alege oamenii.

Si a venit si  a doua zi cand planul nostru de a cuceri Negoiu a fost suspendat de limitele personale despre care vorbeam mai devreme. Cum organizatorul a avut capul pe umeri, ne-a impartit in doua grupuri in functie de echipamentul din dotare. 

Uite asa am pornit spre Saua Scara in prima mea iesire la munte pe zapada (plimbarile prin padure nu se iau in calcul). Si a inceput povestea cu "tot e alb (dar absolut tot)  pe munti, in vale/ primprejur, prin departare / ca fantasme (mai putin) albe brazii (inca verzi, normal) s-au pierdut de mult in zare". Adaptarea asta imi tot suna mie in cap cand urcam pe treptele de zapada facute de baietii care deschideau drumul, mai ales cand se lasa ceata si nu mai vedeai decat vreo 15-20 de metri in jur. Dar si cand se mai ridica perdeaua de ceata, ce priveliste mi-a fost dat sa admir! Tare frumoasa rochie poarta iarna in muntii nostri!

Cat am mai ratacit noi nitel traseul, cat am mai cautat marcaje, au trecut vreo 3 ore si jumatate pana cand am ajuns in Saua Puha. Aici, la o traversare care mi-a parut ceva mai periculoasa, mi-a alunecat vreo 2 centimetri piciorul, m-au trecut nitel transpiratiile si am decis sa fac mai bine cale-ntoarsa. Asa e cu incepatorii astia: tind sa se sperie ca veveritele din mai nimic. Dar cum prefer pasi mai mici si mai siguri, pentru o prima experienta, a fost suficient. 

La intoarcere am facut poze cu drapelul, m-am dat in fund pe derdelus (asa multi ani trecusera ca nici nu mai tineam minte cum este), i-am facut din zapada pe Gigel si Georgel si i-am lasat sa pazeasca traseul, am facut ingerasi si am ajuns inapoi la cabana (dupa vreo 7 ore de plimbare) leoarca dar cu un zambet pana la urechi. 

Trecuti in haine uscate, ne-am pus din nou la sfada cu rauri de veselie si cantece de munte.

Si a venit si ultima zi cand si-a pregatit fiecare rucsaul si am pornit pe drumul de intoarcere, de data asta in grupuri, grupulete. Parte din noi, ne-am abatut pe la Cascada Serbota care este la o jumatate de ora distanta de cabana si e mare pacat sa fii in zona si sa nu o vezi. Nu am vazut eu multe caderi de apa la viata mea, dar, din toate cele bifate, Cascada Serbota mi s-a parut cea mai frumoasa (o fi contribuit si starea de spirit la acesta impresie).

N-am sa mai povestesc acum despre cat de frig era la cariera, despre cum masinile era inghetate de le-am tot rugat vreo jumatate de ora si mai bine sa se incalzeasca si sa o putem lua din loc sau despre cat mi-a parut de rau cand am ajuns acasa (nu ca nu m-as fi bucurat sa-mi vad motanii, dar gandul mi-a ramas tot la munte si la voia buna de acolo, la marea alba, la oamenii de zapada, la vinul ala bun si la soba care scotea mai mult fum decat mine).

Acum e o amintire de neuitat. Multumesc Mihai ca ai facut-o posibila. :)