Si a fost si Trascaul.
Cand m-am decis sa pornesc in tura nu aveam habar la ce sa ma astept. Oare cum se vor dovedi a fi colegii (ca antisociala paranoica ce sunt, asta a fost prima intrebare incoltita)? O sa reusesc sa trec de Brana Caprelor? O sa ma mai tina picioarele sa cutreier muntii doua zile? O sa ma impresioneze zona asta a tarii sau voi ramane la dictonul "da dom'le, frumos, da' tot nu-i ca la Malaiesti"?
Intr-o joi, la ora 18:40, dupa un salut scurt, ne suisem deja in trenul care ne-a purtat, cu viteza melcului orb si cu traditionala (deja) intarziere a CFR, pana la Aiud unde grupul s-a intregit curand si ne-am pus in miscare catre Rimetea. N-am dat de autogara (daca o mai exista) dar am aflat ca, daca-l rogi frumos pe nenea sofer, taxiul lui te duce pentru doar 50 de lei pana la Rimetea.
Ajunsi aici, am traversat satul si, ca sa nu ne vina oboseala de hac peste zi, am bagat nasul in sacul de dormit pentru doua ore, cat sa ne revina puterile. Si la 8 si "numa un pic", am inceput plimbarea.
Traseul spre Piatra Secuiului incepe cu un urcus sustinut dar care nu ridica mari dificultati si merita, pentru ca, ajunsi sus, peisajul este fermecator. Iar vestita borna ne-a intampinat in culorile drapelului romanesc.
Vantul sufla si cam usuca traspiratia pana la oase dar nu mult dupa ce ne punem din nou in miscare incepem sa coboram spre Coltesti.
Cum o ciorba calda s-ar recomanda de la sine, intram in "hanul" de multe stele al satucului si mancam o ciorba buna, multa si simtitor de scumpa.
Apoi, cu entuziasm (inca) la cote ridicate pornim catre frumoasa Cetate Coltesti (cunoscuta si ca Cetatea Trascaului). Ruinele pitoresti ale acestei fortificatii inaltata inca din secolul XIII par ca ne invita intr-o lume a povestilor medievale. O potecuta ne duce pana la ele si de aici privelistea este de basm. Paduri pictate in culorile toamnei, fanete stranse ca parca trase la linie, casute pitoresti si cerul (mai mult innorat decat albastru) dincolo de Coltii Trascaului sunt parca vrajite.
Si apar primii stropi de ploaie. Prindem viteza la vale, ne tragem pelerinele pe noi si o luam din nou la pas spre Cheile Silosului. Traseul ne poarta o buna bucata pe firul apei si nu ma pot opri sa nu ma gandesc la cum ne-a asternut toamna covorul rosu sub picioare. Cum sa nu te indragostesti de asa locuri atunci cand te intampina cu atata fast? Urcusul nu imi pare foarte dificil (poate si pentru ca eram prea ocupata sa fac poze peste poze - cele mai multe nereusite) insa ne ploua si ne tot ploua.
Am ratacit putin traseul spre Platoul Bedeleului, si, regasindu-l, acceleram ritmul pentru ca deja intelegem ca nu prea avem cum sa nu ne prinda noaptea pe drum.
Inmuiati bine de atata apa cazuta din cer traversam Platoul Bedeleului si (dupe vreo 4 ore de cand am plecat de la Coltesti) reintram in padure de unde, curand, ajungem la Poarta Zmeilor. Legenda spune ca odata, de mult, aici era un palat al unor zmei ce rapeau frumoasele din satele invecinate iar intr-o zi voinicii s-au decis sa le vina de hac, au venit, au dat piept cu zmeii, le-au daramat cetatea de nu a mai ramas decat poarta si au salvat frumoasele (varianta scurta). Eu inca ma intreb ce s-a ales de zmei dupa aceea. O mai fi vreunul care cutreiera padurile in cautarea unui adapost? S-au cait amarnic? Sau poate inca vor sa se razbune? Ce de intrebari.. N-am indraznit sa le dau glas si ce-i drept nici timp n-am avut pentru ca ne-a invaluit ceata, ploaia a continuat sa faca ce stie ea mai bine si, colac peste pupaza, a inceput sa se lase noaptea fix in zona a mai dificila. Caci imediat dupa Poarta Zmeilor a inceput o coborare destul de abrupta si grozav de alunecoasa. Bocancii mei nu gaseau aproape niciun locsor unde sa prinda un pic de aderenta. Pietre, noroi, frunze ude, radacini - le-am injurat pe toate si in gand si uneori si cu voce tare, convinsa fiind ca vor pur si simplu sa imi testeze rezistenta la stres.
Era tarziu si noapte de mult cand, dupa ce am mai ratacit de vreo doua ori drumul, am ajuns in Salciua, dupa 12 ore de traseu, si ne-am aciuat la Cabana Poarta Zmeilor unde, gazde primitoare ne asteptau cu masa calda tocmita dinainte.
Si a venit si sambata. Cu hainele aproape uscate ne-am reunit, am baut cafeluta (sau cola - fiecare cu viciul lui) si am pornit la drum spre Rimet. Nervii ni se destinsesera, vremea era superba iar peisajul de vis. Entuziasmul revenise dupa somnul de peste noapte asa ca am inceput iarasi vanoarea de "instantanee".
Traseul a inceput pe un drum de masina pe care am tot urcat vreo doua ore - lung, abrupt si cam obositor ,dar, cum ne-au facut mamele noastre firi adaptabile, nu am vociferat si a meritat caci am primit cadou un mic ocol pana la Vanatarele Ponorului - o cascada frumoasa si acum, dar pe care nu pot decat sa mi-o imaginez in zilele de glorie, cand debitul apei este mult mai mare si cand probabil imbraca intreg peretele.
Reveniti la traseu, trecem printre casute rasfirate, adaposturi de animale si, in continuare, peisaje superbe. Dupa un popas scurt la Bradesti, o pornim spre satul Cheia de unde vom intra in Cheile Rimetului. Si din nou poze, si din nou mi se termina bateria aparatului exact cand ne apropiem de partea spectaculoasa a traseului. Acum, sincera sa fiu, nu as fi avut eu prea mult curaj sa scot aparatul pe acolo (ca aveam musai nevoie de ambele maini ca sa ma agat de stanci). Nu, nu-i dificil pentru oricine. A fost pentru mine putin.
Asadar, din Cheia, decidem sa urcam pe Brana Caprelor pentru a traversa Cheile Rimetului pentru ca altfel ar fi trebuit sa ne avantam in apa rece ca gheata. Incepem deci cu un urcus pe grohotis (prima data cand fac asta, iei!) si, ajunsi sus, descoperim ca prietenul nostru Catelul ne astepta deja - semn ca exista si o ruta adiacenta. Si de aici, plimbarica pe Brana Caprelor. Inima mea cat un purice imi tot zbarnaia in urechi in vreme ce colegii mei de tura, probabil capre negre in vietile anterioare, nu pareau sa intampine dificultati.
Dar cum incapanarea din mine depaseste uneori limitele admise, am convingerea ca teama e utila (ca sa te tina in viata) dar ca fricile trebuie infrante si mai am si credinta ca in definitiv totul se invata - am facut pas cu pas intregul traseu. Trebuie sa recunosc ca le datorez multe multumiri colegilor mei de tura care au avut atata rabdare.
Brana Caprelor nu a fost nicidecum asa dificila cum ma asteptam, sau cum poate parea din cuvintele mele de mai sus. Ai mereu de ce sa te agati, zonele expuse sunt asigurate cu cabluri si chiar si daca esti incepator (ca mine) e un traseu destul de accesibil cata vreme esti atent si esti in compania unor oameni dispusi sa te invete.
Am coborat de pe Brana exact la lasarea intunericului si am traversat paraul tot in picioarele goale pentru ca echilibristica pe cele cateva pietre ude nu mi s-a parut o optiune avantajoasa. Dupa inca vreo ora de plimbare prin padure si apoi pe drumul forestier am ajuns, dupa cam 9 ore pe traseu, la Cabana Rimet, punctul final al zile.
Atat de frumos a fost incat as fi lungit cat mai mult timpul. Sa cunosti oameni minunati, sa te afli in mijlocul unor peisaje de vis, sa iti simti muschi despre care nu stiai ca exista, sa simti inima vibrand de emotii - ce mi-as fi putut dori mai mult?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu