Du-ma pe Transalpina, du-ma pe Transfagarasan, du-ma pe Valea lui Stan!
Asta a fost laitmotivul anului si, dupa ce am batut la usi in stanga si in dreapta si m-am smiorcait ca asa tare as vrea si eu, am reusit weekendul trecut sa bifez Valea lui Stan.
Am plecat din Bucuresti pe la ora 8 (cu deja traditionala intarziere de o ora) si, dupa o plimbare cu popasuri ba la benzinarie ca ne prinde bine o cafea, ba la magazin ca am uitat sa ne luam ciocolati, am ajuns pe la 11.30 la barajul Vidraru.
Intrarea pe traseul Valea lui Stan este cu vreo 3 kilometri inainte de baraj (dupa ce treci de cetatea Poenari, la prima curba in ac de par) si nu prea ai cum sa o ratezi fiind marcata cu un panou vizibil. Nefiind insa o curba usoara, nu ne-a prea venit sa lasam masina acolo si, cum traseul nostru circular ar fi dus oricum la Vidraru, am preferat sa parcam direct la baraj, unde spatiul permite.
Tot voiam eu plimbare pe Transfagarasan asa ca am luat-o la pas, cuminti si in sir indian. O mica dezamagire am trait cand am intalnit o veverita care, culmea, nu s-a oprit nici macar sa ne salute, daramite sa mai stea si la poza, oricat am strigat eu dupa ea si am incercat sa o ademenesc si cu covrigi.
La ora 12 intram deja pe traseu si, dupa nici cinci minute auzim susurul apei. Si incepem sa topaim de pe piatra pe piatra, facem poze in stanga si in dreapta, ne minunam de cat de frumos este, si nici nu ne dam seama cand zboara timpul.
Intregul traseu este bine marcat si peste tot gasim scari si lanturi noi care ne permit o inaintare fara batai de cap. (Bine, asta in conditiile in care vii cu un minim de echipament. Papuci sau tenesi n-ar trebui sa aiba ce cauta aici pentru ca atat fierul cat si pietrele sunt destul de alunecoase.)
Dupa vreo ora si jumatate de cocotat pe scari (clar nu e pentru cei care au rau de inaltime) vine momentul descaltarii si traversam (vreo 10 metri) o apa pana la genunchi care iti ingheata sufletul. Ne recapatam rasuflarea si o luam din nou la pas.
Cu ochii dupa "vulturi", am ratat virajul la dreapta care ne-ar fi bagat in padure dar ne-am dat seama repede (dupa vreo 50 de metri) cand am ajuns la un baraj pe care am incercat, in mod neconvingator, sa il ocolim prin stanga. Facem cale intoarsa, ne bucuram sa revedem bulina rosie si urmam traseul care, dupa ce ne trece de baraj prin partea dreapta, ne duce curand in padure unde incepe urcusul.
Cam dupa 20 de minute de urcus sustinut ajungem intr-un luminis pe care il traversam si continuam apoi pe o poteca lata (si marcata) de unde incepem sa coboram catre drumul forestier care ne va intoarce la Vidraru.
Mai facem un popas de mangaiat catei la o cabana ce pare a fi lasata in paragina si continuam plimbarea spre coada lacului care ne intampina cu imagini superbe de toamna.
De la atata pozat ba o piatra ici, ba o frunza colo, bateria aparatului meu foto a cedat asa ca, in ciuda smiorcaitului, am prins viteza si am ajuns la tunelul care marca finalul traseului mult mai repede decat ne asteptam. (Trebuie musai sa mentionez ca zadarnic am scrutat intunecimea dupa lilieci ca n-am zarit niciunul. Oricum n-aveam cu ce le face poze.)
Sub 5 ore. Atat ne-a luat sa parcurgem traseul. Si daca am fi uitat aparatele foto acasa, probabil ca il terminam pana in 3 ore jumatate. Dar nu ar fi fost pacat sa nu surprindem pe camera asa minunatii?
Si pot confirma: e un loc frumos, care merita vazut si un traseu usor, numai bun de relaxare intr-o zi frumoasa de toamna. Iar daca adaugi peisajului superb prezenta unor prieteni dragi si multa voie buna ai toate ingredientele pentru o zi de neuitat.
*pozele sunt "made by" Wu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu