Am luat acasa un porumbel. Pe Gigel.

Am luat acasa un porumbel. Pe Gigel.

Cum iei acasa un porumbel? Simplu. Pleci spre piata, o tai prin parc (numai putin, cat sa te bucuri si tu de un strop de verde intr-un Bucuresti altfel prea gri) si, preferabil, te uiti pe unde calci. Asta nu doar ca sa nu strivesti melcii iesiti acum 3 zile la traversarea aleii ci si ca sa depistezi eventualele zburatoare (inca nezburatoare) care s-au aventurat afara din cuib mult prea devreme pentru ce le-ar permite lor aripile.

Asa am dat peste Gigel. Gigel nu putea sa fuga, nu putea sa zboare si se uita infricosat la mine de parca se si vedea friptura. 

L-am luat pe sus (cu fulgi cu tot) si, cum parea sa se fi dereglat binisor in cadere, l-am dus la doctor. Orice om cu o relativa constiinta a propriului portofel mi-ar fi spus ca-i curata nebunie sa platesti servicii veterinare pentru un porumbel care se va dovedi oricum total nerecunoscator de indata ce-i vor creste nitelus mai mult penele. Dar cum eu uit frecvent asa detalii materiale, am platit si consult, si tratament. Pentru ca se pare ca Gigel al meu avea doua defecte. Unul, evident, la sistemul de directie. Al doilea, mai grav, i-a pus capac. Dar o iau inaintea povestirii. 

Ajung eu cu Gigel acasa, fac instructaj motanilor cum ca Gigel nu-i de mancare (ii si indop bine ca sa nu le vina idei) si il instalez pe inaripat intr-o cutie de pantofi, pe balcon. Pe deplin multumita de fapta buna facuta, ma retrag sa il las sa se odihneasca nitel ca trecuse deja prin prea multe. La piata nu mai avea rost sa ma duc pentru ca, in elanul salvator, am cheltuit banii la doctor. Asa ca m-am multumit cu pepsi si-o tigara. Si ce daca frigiderul imi zambeste sexi? Important e ca Gigel doarme linistit. 

Dupa un sfert de ora decid eu ca e timpul sa vad daca Gigel al meu s-a instalat confortabil. Gigel dormea. De tot. "Aerisirea" lui s-a blocat. Si acum imi vine sa plang. Pentru ca uneori incerci degeaba.