Pe la Lanturi, la plimbare (in Piatra Craiului)

Ador muntele. Ador sa umblu ore in sir prin paduri, sa ma cocot pe stanci, sa ascult vantul ce se strecoara printre ramurile brazilor si sa ma pierd in nemarginirea peisajelor de vis ce ti se infatiseaza odata ajuns pe creasta.

Dar a fost un munte de care mi-a fost mereu teama. Piatra Craiului. Multe povesti am auzit si despre farmecul lui unic dar si despre cat de dificile sunt traseele care il strabat. Ba chiar periculoase de-a dreptul. Insa, in inconstienta mea visatoare, mi-am spus ca daca Jepii Mici sunt considerati a fi un traseu dificil atunci Lanturile lui Deubel nu pot fi cu mult mai grele. Corect? Gresit!

Si iata cum, sambata trecuta, pe la ora 9, am pornit entuziasmati din Plaiul Foii, in ceea ce avea curand sa devina una dintre cele mai intense experiente din viata mea. Dupa o urcare lejera am ajuns la refugiul Spirlea unde ploaia care ne insotise inca de cand am plecat pe traseu ne-a dat un moment de respiro. Am continuat drumul catre La Zaplaz unde aveam sa fim fascinati de cum a reusit apa sa rontaie muntele facandu-i gauri prin care se vede cerul.

La Zaplaz incepe de fapt acea parte a traseului cunoscuta sub numele de Lanturile lui Deubel. Aici, grupul nostru s-a spart si 3 dintre noi, ceva mai ancorati in realitate, au facut cale intoarsa. Eu am privit catre lanturi si mi-am zis ca pot sa fac asta: am ceva trasee montane la activ, ceva catarare am facut si la sala, are cine sa ma ghideze pe parcurs si in plus, sa fim seriosi, sunt doar niste stanci. Si am pornit mai departe. Initial nu parea chiar asa dificil: prize sunt suficiente si ai si lanturile, din loc in loc, sa te mai ajute. Dar pe masura ce inaintezi realizezi ca muntele nu se mai termina si ca dupa fiecare portiune mai accesibila urmeaza una care iti intinde toti nervii la maxim. Si apoi vine momentul in care iti dai seama ca e mai usor sa inaintezi decat sa te intorci pe acelasi drum. Ca sa marturisesc sincer, nu imi amintesc sa fi trait vreodata o teama mai mare pentru siguranta propriei persoane. Ceata insa a tinut cu mine si nu m-a lasat sa vad haul care se casca in urma. Si am tot urcat pana cand, intr-un final fericit am ajuns la refugiul Grind. Aproape ca as fi sarutat pamantul daca nu ar fi existat acea presimtire ca urma si o repriza a doua de senzatii tari.

De la refugiul Grind ne-am continuat drumul inca vreo 10 minute pana la varful La Om. Aici norii au decis sa ne faca o placuta surpriza si au lasat locul unui soare superb care a incalzit peisajele ce se astern la poalele Craiului si a uscat hainele de pe noi. Nu am putut sta prea mult pe loc pentru ca era deja tarziu si, cum eram constienti ca o coborare pe la Lanturi nu putea fi luata in calcul, trebuia sa gasim o cale de a ajunge la Curmatura in cel mai sigur mod cu putinta. Parca simtind ca stam in cumpana si nu stim daca sa alegem drumul prin Marele Grohotis sau pe cel de creasta, mama natura ne-a mai dat o mana de ajutor si a luat decizia pentru noi: a asternut o ceata deasa din pricina careia ne-a fost imposibil sa gasim intrarea pe traseul prin Marele Grohotis. As indrazni sa spun ca asta a fost un noroc pentru ca nu cred ca mi-as fi dorit prea tare sa vad pe propria piele cat de alunecoase erau pietrele alea multe si ude.

Si astfel am pornit pe Creasta Nordica a Pietrei Craiului, cel de-al doilea traseu negru din masiv, recomandat, la fel ca si Lanturile lui Deubel, doar turistilor foarte experimentati.

In rarele momente cand ceata se mai risipea am avut parte de un peisaj fantastic. In stanga noastra erau paduri de piatra, stanci impunatoare modelate de vreme in forme fascinante, pereti abrupti si haul parca fara sfarsit. In dreapta, stanci mai rare isi faceau aparitia pe peretele verde crud iar padurile intinse ma duceau cu gandul la basmele de demult cu Verde Imparat, stapan peste mari si tari.

Si, inca o data, mama natura a decis ca e cazul sa ne stimuleze si a pus pe cer (din fericire pentru noi la suficienta departare) niste fulgere si tunete de toata frumusetea. Dupa ce am trecut rapid prin cap cele doua optiuni pe care le-am fi avut la indemana in caz ca ne-ar fi prins furtuna pe creasta (sa o luam de-a rostogolul spre padurile de la baza sau sa ne rumenim pe creasta muntelui) am grabit cat am putut pasul. Am urcat in patru labe, am coborat in fund, ne-am cocotat varf dupa varf si, exact cand incepeam sa credem ca Varful Ascutit e doar un mit, un fel de fata morgana a montaniarzilor, am dat peste refugiu.

Picioarele tremurau inca din pricina spaimelor de peste zi, era aproape ora 9 seara si burnita care incepuse iarasi de vreo jumatate de ora incepea sa ne dea serioase batai de cap. Asa ca am decis sa lasam coborarea spre Cabana Curmatura pentru a doua zi si sa ramanem peste noapte la refugiul de pe Varful Ascutit. Nu de alta dar perspectiva de a da bot in bot cu mos martin in miez de noapte nu ne prea suradea iar resursele de energie erau de mult consumate.

Intre paranteze fie spus, tare mult m-ar fi bucurat sa gasesc un refugiu curat, ca sa nu dormim printre gunoaie. Dar se pare ca nici in varf de munte nu putem invata, noi, oamenii, asa numita specie superioara si civilizata, ce inseamna respectul pentru ceea ce ne inconjoara. Probabil ca romanasul nostru simte nevoia sa isi marcheze trecerea cam ca in povestea cu Hansel si Gretel. Insa de teama sa nu manance ursul turta dulce lasata in urma, face dara de sticle si pungi ca sa gaseasca drumul inapoi si generatiile viitoare, ca tot nu-i plasticul biodegradabil.

Revenind insa la oile noastre si la ganduri ceva mai bune, odata instalati in refugiu, ne-am schimbat in haine ceva mai uscate si ne-am asezat la o masa imbelsugata, multumita baietilor care au carat cu ei traditionala slana cu ceapa. Apoi, cu burtile pline, am incercat sa punem geana pe geana insa, luati prin surprindere si neavand la noi macar un sac de dormit am cam facut frigul pana cand au dat zorile si am decis ca e timpul sa ne dezghetam oasele cu putina miscare.

Coborarea spre Curmatura s-a dovedit a fi floare la ureche fata de experienta zilei anterioare si in doua ore luam deja micul dejun la cabana si ne incalzeam cu un ceai, sau, pentru cei mai norocosi ce nu urmau sa se urce la volan (adica eu) cu un vin fiert. Nu am eu obiceiul sa incep ziua cu alcool dar cand m-am vazut trecuta de Lanturi si de Creasta, am simtit o nevoie tare puternica de a sarbatori.

Inca putin a mai urmat pana am ajuns la Zarnesti, trecand prin minunatele sale prapastii, o alta adevarata splendoare a zonei.

A fost greu. Ba chiar de-a dreptul epuizant. Ca sa citez un "clasic in viata": eu am facut Piatra Craiului fizic, dar Piatra Craiului m-a facut pe mine psihic.

Dar a fost si frumos. A fost frumos pentru ca a fost o drumetie din care nu am ramas doar cu amintirea unor peisaje superbe ci si cu niste lectii pretioase de viata.

Ce am invatat? Ca nu iti cunosti limitele pana nu le testezi (dar ca poate nu-i musai sa le testezi chiar pe toate). Ca frica te poate impinge inainte si iti inzeceste puterile. Ca uneori poate fi mai sigur sa inaintezi decat sa te intorci din drum. Ca prietenii adevarati sunt o comoara de pret si in situatii dificile isi arata intreaga valoare.

M-am intrebat daca as mai repeta traseul. Poate ca da, candva, peste ceva ani, cand teama mi se va sterge din oase si cand voi simti eu ca ma numar printre acei montaniarzi experimentati care au ce cauta acolo. Pana atunci cred ca ma voi multumi sa hoinaresc pe creste mai putin periculoase, sa admir lumea intinsa la picioarele altor varfuri muntoase, mai blande. Si sa imi amintesc cu drag de Crai, un munte cum nu mai e altul.